În cartea Scrisori către fiul meu, aparută în 2008, la editura Humanitas,  autorul a recurs la stilul epistolar, destinatarul celor 16 scrisori fiind în Japonia. În prima parte – American story – tatăl are ca pretext o dificilă operaţie pe  inimă, la care urma să fie supus într-un spital din America.

"Denise clatina din cap. Petrecuse doi ani de zile acolo, la domnul Cornaille, primul vanzator de noutati din oras, insa acest magazin, descoperit asa deodata, aceasta casa imensa, ii facea inima sa bata cu putere, o tintuia locului. Pe latura ce dadea in Piata  Gaillon, usa inalta, in integime din sticla, atingea magazinul in mijlocul unor ornamente intortocheate, poleite cu aur. Apoi, vitrinele se pierdeau de-alungul strazilor Michodiere si Neuve-Saint-Augustin, ocupand, pe langa casa de pe colt, inca patru imobile, doua pe stanga si doua pe dreapta, cumparate si amenajate recent. Parea o intindere fara sfarsit, cu vitrinele de la parter si de la mezanin prin care se intrezarea intregul tumult din spatele tejghelelor. Doua figuri alegorice, doua femei zambitoare,cu gatul gol,afisau numele firmei: La Paradisul femeilor."

Cartea Sfârşitul bahic a lui  Petru Popescu aparţine perioadei de  curaj a scriitorilor români, de dinainte de 1989, când citeai printre rânduri despre viaţa reala din timpul „dictaturii proletariatului”. În această tentă de curaj erau tuşate elementele „deviaţioniste”, „burghezia roşie”, pentru a demonstra falsitatea principiilor partidului unic, care, mergând neabătut pe linia sa politică, înfierează şi elimină din rândurile sale pe cei care nu gândeau „corespunzător”, după o celebră vorbă a vremii. Este parodiată şi ideea că s-a mai greşit în luarea unor decizii, că s-au comis şi abuzuri din dorinţa de a aplica politica partidului unic. Însă mai bine aşa. 

Robinson Crusoe este, fara doar si poate, un personaj simbol al literaturii universale. Un aventurier sange-pur, ce nu reuseste sa-si gaseasca locul in confortul firesc al vietii, isi ia destinul in maini si pleaca de acasa in cautarea unui nu stiu ce, spre un nu stiu unde, hazardandu-se astfel intr-o poveste deopotriva captivanta, fascinanta.

M-am întâlnit, acum ceva vreme, cu o prietenă pe care nu o văzusem de foarte mulţi ani; am avut senzaţia că suntem aceleaşi tinere doamne care au lumea la picioare, iar întâmplările din viaţa noastră pe care nu ni le cunoaştem sunt doar intermezzo-uri nesemnificative, amănunte pe care ni le spunem în câteva ore şi gata, lipim pelicula ruptă din întâmplare, ca la cinema, iar filmul are continuitate.

În oraşul de la Dunăre în care m-am născut, o dată pe an se consuma un “spectacol” grotesc. Locuiam într-un cartier mărginaş, de oameni săraci, în apropierea gării.

Am citit cartea „Aniela” de Henryk Sienkiewicz, cu titlul original „Bez dogmatu”, când aveam 19 ani. Astăzi, după mai bine de 30 de ani, am simţit pentru prima oară nevoia să o recitesc; povestind despre ea mi-am amintit fragmente întregi pe care nu le-am uitat, de altfel, niciodată.

Nu sunt un foarte bun utilizator al aparaturii IT şi oricum, ucenicia în acest domeniu am făcut-o cam către finele vârstei a doua. Ce legătură are cu opinia mea despre romanul Elevul Dima dintr-a şaptea? Vă voi lămuri imediat.

Romanul PREA FRUMOASA PORCĂRIŢĂ sau Amintirile autentice şi obiective ale consilierei economice Minna Karlsson – Kananen scisă de ea însăşi, având ca autor pe MARTTI LARNI, a văzut lumina tiparului în 1959 la Helsinki.
Eu am citit traducerea lui Dan Demetrescu apărută în 1972 la editura UNIVERS (de prestigiu, pe vremuri).
A fost o lectură captivantă şi, în acelaşi timp, facilă, încadrându-se, cred, ca gen literar, în categoria romanului biografic. Martti Larni, autoironică, simte nevoia unui motto incitant: „Despre asta s-ar scrie un roman, însă ar părea neverosimil”.

– un alt fel de recenzie, nesolicitată şi îndrăzneţă

A fost o lectura dificilă, aşa cum mă aşteptam, de altfel, neobişnuită, dar şi acum, ca şi atunci când am fost elev de liceu, la fel de obligatorie... Îmi aduceam vag aminte de explicaţiile profesorului de limba şi literatura română. De exemplu, am reţinut că a caracterizat-o drept “cocotă” pe Emilia Răchitaru, iar eu când am reprodus termenul la următoarea oră, am fost apostrofat. M-am corectat şi am numit-o „o femeie uşoară”. Se bănuieşte cu uşurinţă că la vârsta mea de atunci nu ştiam nici măcar cum ARATĂ o femeie, darămite să ajung la subtilităţi lingvistice...

Cartea este o culegere de eseuri-recenzii ale binecunoscutului scriitor Mario Vargas Llosa,

Atat prefata cat si CV-ul autorului mi-au creat o alta impresie si anume aceea de scriitor oarecum consacrat. Dar dupa ce cu greu am reusit sa lecturez povestea fara sens a unui Tache , zis si cel de catifea, mi-am dat sema ca nu pot sa fiu de acord cu elogiile aduse de critica.si anume ca ‘’ar fi un punct extrem al procesului de emancipare treptata a prozei romanesti…’’’(dupa Eugen Nicolici) …hm!!!

Romanul ce se incadreaza in genul fictiune m-a captivat de la inceput. Autorul ne spune o poveste care se deruleaza halucinanat, fantezist, suculent si totusi cu un picior in realitatea de langa noi.

„Sansa ii surade in fine lui Serge Maltese, autor aflat in cautarea unui contract: editorul Maur Theyssandier ii propune o colaborare tentanta cu frumoasa lui sotie, Marie, care pregateste o enciclopedie a torturii. Ce se ascunde in spatele unui contract cu un personaj tern, stangaci si mediocru?” Veti afla din acesta carte  scrisa mediocru. „Contractul” nu este o carte cu adevarat proasta sau necitibila dar

Cartea este o sinteza excelenta si mai ales pe intelesul tuturor al evolutiei sociale si politice romanesti de la Revolutie si pana la alegerile din 2004.