M-am întâlnit, acum ceva vreme, cu o prietenă pe care nu o văzusem de foarte mulţi ani; am avut senzaţia că suntem aceleaşi tinere doamne care au lumea la picioare, iar întâmplările din viaţa noastră pe care nu ni le cunoaştem sunt doar intermezzo-uri nesemnificative, amănunte pe care ni le spunem în câteva ore şi gata, lipim pelicula ruptă din întâmplare, ca la cinema, iar filmul are continuitate.

Recenzie la Muntele vrăjit de Thomas Mann

.....Această bună prietenă mi-a povestit despre site-ul „decitit.ro”; i-am promis că voi scrie şi eu despre o carte dragă mie, iar prima la care m-am gândit este o minunată poveste despre timp, despre viaţă şi moarte, despre transformare şi nu numai: Muntele vrăjit.
Acest „muzician printre poeţi“, cum se declara el însuşi, ne ţine captivi, vrăjiţi, fără a ne putea despărţi de lumea magică a Davosului. Ca într-o simfonie, când închizi ochii şi urmăreşti firul muzicii, înconjurat de sunete, tot aşa am citit povestea lui Hans Castorp, poveste în care totul se transformă, realitatea devine altceva decât fusese iniţial, de la o banală şedere în balcon , învelit într-un pled călduros până la o excursie în zăpadă, sau o participare la o şedinţa de spiritism, totul într-un pretext al confruntărilor spirituale .
Pe scurt, Hans se hotarăşte să-şi viziteze vărul, pe Joachim, şi astfel descinde în sanatoriul internaţional Berghof având cu el o prozaica lectură despre vapoare (vapoarele urmând să devină meseria sa) şi aromatele sale ţigari de foi Maria Mancini. Îi cunoaşte, rând pe rând, pe doctorul Krokowski, care îl anunţă că nu i-a fost dat să cunoască un om perfect sănătos, pe Lodovico Settembrini, apoi pe Clavdia Chauchat, femeia cu pomeţi proeminenţi şi ochi migdalaţi, pe mulţi dintre ceilalţi pacienţi ai sanatoriului.
În curând Settembrini îl sfătuieşte să împacheteze şi să plece în cel mai scurt timp, dar deja acomodarea lui Hans a ajuns prea departe; au ajuns să-l preocupe pacienţii întâlniţi, pierde treptat interesul pentru lucrurile care îl preocupau odată, de pilda pentru vapoare, pentru obişnuita scurgere a timpului, constată ca nu-l mai atrag nici măcar ţigările sale de foi. Începe însă să facă şi febră, iar medicul şef i se adresează, pentru prima dată, familiar, mărturisindu-i că l-a aşteptat ca pe unul „de-ai noştri“, ca pe un vechi pacient, căruia aerul ]nălţimilor doar i-a activat boala.
Din momentul în care decide să rămână, dornic să trăiască aventura în ciuda avertismentelor primite, Hans Castorp, reprezentant al Hansei autentice (nu din Lubeck, ca alţi eroi ai lui Thomas Mann, de exemplu Hanno Buddenbrook, ci din Hamburg) deja are o altă relaţie cu timpul, pe care îl percepe în mod diferit, are senzaţia că nu mai poate să explice fiinţelor „de jos” ce se întâmplă cu el; în a doua iarnă petrecută acolo are chiar revelaţia morţii, fiind pe punctul să îngheţe în urma unei excursii cu schiurile pe zăpadă (zăpadă care, în monotonia şi imensitatea ei, îi aminteşte într-un mod ciudat de nisip, de mare...); e extraordinar acest capitol, în care Hans reuşeşte cumva să se smulgă din vraja morţii, ieşind biruitor şi căpătând o înţelegere adâncă a preţului, a importanţei vieţii.
Această excursie îi este foarte pe plac lui Settembrini; de altfel, acesta a fost gândit de la început ca un Don Quijote angajat în lupte cu morile de vânt; deşi în timpul multelor dispute pentru cucerirea sufletului lui Hans între el şi iezuitul Leon Naphta micul spaniol are mai totdeauna dreptate, simpatia eroului nostru se îndreaptă către flecarul italian, numit în gând mereu cu afecţiune flaşnetar... Este un adevărat regal intelectual să urmăreşti aceste interminabile certuri; îmi aduc aminte că eram cucerită şi citeam cu pasiune edificiile logice construite de cei doi . De fapt, ei reprezintă două universuri, două sisteme de gândire, controversele lor nefiind altceva decât dihotomia dintre spirit sau natură, democraţie sau libertate, cultură sau barbarie, lumină şi întuneric, moral sau amoral (fără să vreau îmi vine acum în minte un pasaj din Andrei Pleşu în care spune că nu îi place cuvântul dihotomie, că, atunci când totul e sau într-un fel, sau în altul nu mai e loc de dialog...). Settembrini apară într-adevăr echilibrul, progresul, lumina, raţiunea, dar de pe poziţii naive şi cu arme destul de ineficace; Naphta dimpotrivă, mistic, apologet al barbariei, aflat evident pe poziţii de dreapta, ridică în slăvi evul mediu clasic, războiul, dar în egală măsură şi boala, căci pentru iezuit în afara bolii nu se poate manifesta spiritul.
Până la urmă îl vedem pe Naphta într-un ultim conflict cu Settembrini, în atmosfera deja tot mai tulbure de la Davos, în care oamenii se poartă tot mai iraţional (era deja apropierea primului război mondial, care se simţea în aer...). Şi, deşi iezuitul pare hotărât şi prezice victoria taberei pe care o reprezintă, noi ştim că în adâncul sufletului e convins că e înfrânt, că nu-l va putea niciodată cuceri pe Hans Castorp şi, când totul îi pare favorabil, nu îi rămâne decât să moară. Paradoxal, conform principiilor sale liberale, Settembrini e hotărât să nu-l ucidă; dar nici Naphta nu doreşte să ucidă, ci să moară. Sincer, mi-a părut rău că Naphta s-a sinucis, dar am înţeles şi că a fost o bună rezolvare a problemei, cumva, într-un mod subtil, o declaraţie politică, ca o demitizare a ceea ce avea să fie supraomul lui Nietzsche...
Dar înfruntarea dintre cei doi mentori declaraţi nu este singura bătălie de la Berghof purtată pentru câştigarea sufletului lui Hans Castor... Până la apariţia spaniolului, lupta lui Settembrini a fost cu Clavdia Chauchat, cea care reprezintă „răsăritul“, deci necunoscutul, primejdia, cea atât de ademenitoare şi neglijentă. De fapt înţelegem cu toţii că ea, şi nu consilierul aulic Behrens, este adevăratul reprezentant al muntelui vrăjit; în jurul ei prind viaţă toate motivele cărţii: dragostea, moartea, geniul... Pasiunea eroului pentru ea culminează în Noaptea Valpurgiei, capitol punctat cu citate din Faust, şi în care Hans îi vorbeşte în franceză, ceea e ca şi cum „aş vorbi în vis, fără vreo răspundere“, i se adresează în fine cu „tu “ şi îşi poate lua orice libertate.
Spre deosebire de Settembrini şi Naphta, care reprezintă principii, Clavdia este înainte de toate femeie, om, şi de aceea supravieţuieşte. Întoarcerea ei la Davos cu Mynheer Peeperkorn înseamnă triumful vitalităţii, al poftei de viaţă, al pasiunii; acest Peeperkorn mi-a stârnit sentimente amestecate, la început chiar de nedumerire; recunosc faptul că doar în timp, odată ce am mai îmbătrânit, am înţeles esenţa personalităţii sale triumfătoare care, ca şi viaţa, e importantă prin ea însăşi. El se sinucide din motive opuse iezuitului - prea multă dragoste de viaţă, devenită insuportabilă, iar Clavdia părăseşte, de data asta definitiv, muntele vrăjit. Ea însă se identifică cu muntele magic de care Hans nu s-a putut desprinde şapte ani. Prin ea a cunoscut eroul frumuseţea, libertatea, ea l-a călăuzit prin împărăţia morţii, şi tot ea l-a ajutat să se reîntoarcă la lumină, la lumea normală, să-şi găsească drumul, să se pregătească pentru viaţă cunoscând moartea (pe care nu o respinge în mod simplist, ci o depăşeşte înţelegând-o, înţelegând tentaţia ei…). Tot astfel sunt timpul şi mai ales muzica, pe care trebuie să le adăugăm pe lista marilor tentaţii ale eroului. În timpul absenţei Clavdiei, Hans se lasă fermecat de povestea Aidei, a lui Radames şi Amneris, a lui Carmen, dar mai ales de cunoscutul lied al lui Schubert –Teiul; acest capitol este unul dintre paginile cele mai minunate scrise despre muzică, au atâta înţelegere, atâta pasiune în ele, dovedesc o cunoaştere profundă, este ciudat cum, despre ceva ce nu se poate povesti, se poate scrie atât de minunat... De altfel, fascinaţia pe care o exercită muzica, şi în special Schubert asupra lui Hans este dezaprobată profund de Settembrini, care opune muzica literaturii, socotind-o periculoasă pentru oameni, un domeniu înşelător şi ambiguu, calificând-o „suspectă din punct de vedere politic“. Mi-a rămas mulţi ani în minte această expresie! Această formulă ironică se poate aplica şi timpului, timpului subiectiv, care induce în viaţă o plăcută relativitate.
Legătura între timp şi muzica e explicată, e vizibilă de multe ori în roman, în diverse feluri. Aşa cum aminteam la început, Thomas Mann s-a socotit pe sine însuşi un muzician printre poeţi, el scriind nu numai despre muzică, şi scriind într-un mod extrem de muzical, construindu-şi frazele ca pe o simfonie .
Nu am amintit deloc despre implicaţiile şi simbolurile politice ale cărţii, căci la momentul primei lecturi le-am dat mai puţină atenţie; ulterior, cunoscând mai bine biografia lui Thomas Mann, am înţeles mai bine opţiunile sale atât ca german, cât mai ales ca luptător împotriva regimului lui Hitler. Îmi aduc însă perfect aminte cât am fost de fermecată de carte, de la prima lectură, în ansamblul ei; de felul în care temele se dezvoltau şi se succedau, într-o scurgere lina, de vraja dialogurilor şi, deopotrivă, a meditaţiilor lui Hans, de întreaga lume a muntelui, de vârtejul ameţitor de personaje şi idei, totul în ţesătura impecabilă a unei fraze de o eleganţa unică. Acesta este Thomas Mann, iar Muntele vrăjit o carte la care trebuie să respectaţi îndemnul autorului şi să o citiţi de două ori.

Doina Bălăşescu