În oraşul de la Dunăre în care m-am născut, o dată pe an se consuma un “spectacol” grotesc. Locuiam într-un cartier mărginaş, de oameni săraci, în apropierea gării.

DULCE CA MIEREA E GLONŢUL PATRIEI de Petru Popescu

În oraşul de la Dunăre în care m-am născut, o dată pe an se consuma un “spectacol” grotesc. Locuiam într-un cartier mărginaş, de oameni săraci, în apropierea gării. Totul începea cu un vuiet, un amestec de larmă şi ţipete, care creştea în intensitate, acompaniat de şuierul prelung al unei locomotive. Apoi ochii îţi erau inundaţi de o mare de femei care alergau, plângând „cu vorbe”, pe lângă rambleul căii ferate. Însoţeau o garnitură de tren personal, care - nu am să înţeleg niciodată - circula cu viteză foarte mică, dorind parcă să dea posibilitatea „actorilor” acestui spectacol să se manifeste până la epuizarea fizică şi psihică. La ferestrele vagoanelor erau chipuri de bărbaţi tineri, cu feţe întunecate, cu ochii pierduţi în orbite, incapabili să schiţeze măcar semne de rămas bun.
Când am mai crescut mi s-a spus că tinerii erau recruţi, mergeau să facă armata.
Ştiam că tatăl meu fusese în război şi, atunci, la un deceniu după revenirea lui de pe front, pe timp de pace, nu îmi închipuiam că poate fi atât de înfricoşător să fii soldat. Drept este că circulau tot felul de legende, îmbogăţite şi colportate de cei care îşi îndepliniseră stagiul militar, din care înţelegeam că armata, ca instituţie, este cel mai nefast loc de pe acest pământ, în care personalitate omului era redusă la zero.
Şi totuşi, ceva era aiurea. Nu pricepeam de ce toată lumea era de acord că nu poţi fi bărbat pregătit pentru viaţă, bun de întemeiat o familie, decât după ce făceai armata, iar, pe de altă parte, stagiul militar era aşteptat cu groază.
Chestia asta m-a incitat, dar mi-a indus ideea că poţi fi marcat pe viaţă, în sens negativ, de regulile după care se consuma viaţa cazonă, de felul în care aceste reguli erau abuziv folosite.
De teamă, să nu fac armata, peste ani, am ales să urmez un anume traseu profesional, şi aşa am ajuns …cadet la o şcoală de ofiţeri activi. Este adevărat că nu din domeniul apărării.
La vremea când epoleţii mei de locotenent mijeau, adică în mai 1972, am citit romanul „Dulce ca mierea e glonţul patriei” de Petru Popescu, apărut la editura Cartea Românească. Am citit cu nesaţ cartea, înţelegând, încă din dedicaţia autorului, că este o poveste inspirată de propriul stagiu militar, cu termen redus, ca elev al unei şcoli de ofiţeri de rezervă.
Îl cunoşteam pe Petru Popescu prin lectură; citisem o altă carte care-l avea ca autor, un roman de mare succes – Prins – ce mi-a rămas întipărit în memorie.
După 37 de ani am hotărât să recitesc „Dulce ca mierea e glonţul patriei”. Parcă revedeam file din jurnalul propriu, dacă acesta ar fi existat.
Eroul cărţii, un proaspăt absolvent al Facultăţii de istorie, al cărui nume nu ne este dezvăluit, bucureştean, după regulile de atunci este încorporat ca elev la o şcoală de ofiţeri de rezervă. Provenea dintr-o familie cu o pleiadă de bărbaţi foşti ofiţeri, familie rămasă doar „pe pereţi”: portretele acestor străbunici, bunici, unchi. Copil fiind se juca între picioarele lor cu rotiţele pintenilor: „Între picioarele lor lucind de cizme, între pintenii lor încăpeam întreg, încăpea lumea”. Ani cu rezonanţă istorică – 1913, 1918, 1941, 1945 – au făcut ca din aceşti bărbaţi să nu rămână decât galeria fotografiilor din locuinţa personajului central.
Încă de la începutul stagiului, elevul ofiţer îşi dă seama că în armată revin mereu două expresii: „Ordonaţi!” şi „Am înţeles!”. Între acestea urma să trăiască mai multe luni.
Fără nimic spectaculos, dar care au trezit în mine amintiri contradictorii, cu talentul său aparte, scriitorul prezintă integrarea în viaţa cazonă. Echiparea, adică luarea în primire a ţinutei militare, într-un timp scurt, îmbrăcatul efectiv, a fost, ca şi pentru mine, un moment şoc. Nu s-a recunoscut, iar urmărindu-şi colegii, simţea că li se furase identitatea. Aproape tot ce relatează autorul în privinţa programului din cazarmă, viaţa propriu-zisă, de la deşteptare la stingere, comportamentul şi limbajul ofiţerilor şi subofiţerilor, închistate în stereotipii, curăţenia cazonă, săracă şi aspră, disconfortul produs de ţinută, cu zgârietură rece, nu-mi erau străine. Înviorarea îmbrăcat sumar, plantoane, şedinţe de genistică începute cu lopata şi curăţat zăpada, femeile de la blocul alimentar, depunerea jurământului militar, omniprezentul maior Tărtăşescu, comandantul nemijlocit.
Totuşi ceva se întâmplă în scurgerea egală a zilelor din armată. O întâmplare de viaţă îl face pe elevul ofiţer să trăiască, în paralel cu traiul cazon, şi o interesantă poveste de dragoste. Un abces dentar îl duce la un cabinet de stomatologie din Bucureşti. Aici este remarcat de o prietenă a doctoriţei, aflată în cabinet, şi care s-au întreţinut pe timpul extracţiei „rădăcinii otrăvite”. În timp foarte scurt „străina” din cabinetul dentar îl caută la unitate, uimindu-l pe eroul nostru, care remarcă: „Cred că avea treizeci de ani. Părea de douăzeci şi şase. Una din acele femei care arată douăzeci şi şase, netrădând prin nimic vârsta adevărată, şi totuşi au treizeci, nu se poate să aibă mai puţin . O anumită densitate a mişcărilor, a vocii. O graţie mai plină. O frumuseţe mai grea. Avea treizeci de ani, şi am simţit că eu am numai douăzeci şi trei”.
Află că a fost căsătorită cu un paraşutist care a murit într-un accident şi primeşte invitaţia de a o vizita în prima învoire, de după jurământ. Este începutul idilei.
Dând curs invitaţiei, începe să o vadă mai bine: „Avea un corp foarte echilibrat. Un corp cuprins în el însuşi. Plutit în el însuşi. Prins şi legat de el însuşi, strâns şi împletit şi ţesut invizibil, pe dinăuntru şi pe dedesubt cusut dens în carnea deasă şi plină, încât graţia mişcării lui era mai mult decât graţie, era funcţie vitală, era un mod de existenţă, unicul posibil. O carne tare şi caldă: contradicţie. Tare şi caldă, părul prelins pe obraji ca un plâns castaniu, ochii din care nu înţelegeam nimic”. Aşa scrie Petru Popescu, acesta este stilul său inconfundabil, stilul unui scriitor de marcă.
În fine, povestea de dragoste se derulează între această primă întâlnire, cu o masă deosebită (crevete cu maioneză, şampanie franţuzească, căpşuni, cafea şi coniac), când află şi numele femeii – Laguna – şi viaţa din cazarmă. Camarazii Ion, Sandu şi Gigi, prietenii eroului, rămân fără replică aflând că la prima lui întâlnire nu s-a întâmplat „nimic”.
În cazarmă chestii obişnuite: instrucţie, trageri cu armamentul, alarma de exerciţiu, toate descrise de scriitor în felul său caracteristic.
Pe linie sentimentală elevul ofiţer trăieşte îndoiala că este singurul bărbat din viaţa Lagunei, excluzându-l pe fostul paraşutist. Câteva întâmplări îl fac să treacă de la bănuială la certitudine. Ca urmare, hotărăşte, pentru o vreme, să nu mai plece în învoirile săptămânale, optând pentru odihna în cazarmă aproape goală.
Se întâlneşte, totuşi, cu un unchi din partea mamei, Nicu, fost ofiţer, rănit în război, prizonier la ruşi, îndepărtat din armată de comunişti pentru vini inventate în acele vremuri. Cu el urmează o adevărată lecţie de istorie, despre care unchiul, un adevărat făuritor de istorie, are o anume părere: „Istoria nu mai e făcută din fapte, ci din interpretări”.
Cu foarte mult talent este relatată şi o întâmplare care excede, de regulă, traiului cazon: un regizor de televiziune, quasi necunoscut, frustrat, neînţeles în talentul său, a dorit să facă o emisiune specială dedicată armatei, cum altfel denumită decât „Neclintiţi la fruntarii”. Neşansa a făcut ca subunitatea din care făcea parte eroul nostru să „îl ajute” pe regizor să iasă emisiunea bine. Militarii sunt supuşi, inutil, cu repetări pentru motive absurde, pentru a se ajunge la realizarea cadrelor conform „viziunii regizorale”, cerând ca efectivul să alerge cât putea de repede, scoţând sufletul din oameni, pe un câmp desfundat.
Cineva care a cunoscut viaţa din armată poate spune, cu mâna pe inimă, că nimic special nu tulbură mersul către finalul stagiului militar. Exact ca şi expresia, cunoscută bineînţeles, şi de autorul romanului: „azi e-n nouă, mâine-n zece,…, armata trece”, punctele de suspensie înlocuind o înjurătură foarte folosită în comunităţi bărbăteşti.
Cu toate astea Petru Popescu a reuşit să creeze impresia că urmăreşti un film, o peliculă cu secvenţe ale devenirii, ale desăvârşirii ale raţiunii instruirii: „Atacam pe direcţia rambleului căii ferate, şi soarele lipea tunicile pe noi. Rupe piciorul în salt! Sfărâmă-l din balamaua şoldului! Vine el singur la loc, pe când eşti încă în aer, cazi drept în inima grea a bocancului, rupe-l şi pe celălalt! Masca de gaze saltă în sacul portmască, o clipă sacul se desprinde de trup, se zbate singur, cureaua îl trage la loc, sacul se întoarce, loveşte trupul, casca sare din cap, revine şi ea, clănţăne pe ţeastă, capul simte, prin căptuşeala protectoare, tăria căştii, toate curelele şi poverile echipamentului joacă pe corp, se depărtează şi se adună iar pe el, nasturii muşcă în încheietori. Rupe genunchii, rupe coatele, sfărâmă pumnul pe apărătoarea armei, rupe-ţi plămânii în gâfâituri, rupe-ţi ficatul în răsputeri, rupe-ţi ochii în arsura peisajului, uită-ţi creierul, uită-ţi părţile bărbăteşti, zdruncină-te tot în luptă, unde e zdruncinătura mare a morţii? Taie-ţi muşchii de efort, sfârtecă-ţi tendoanele, pisează-ţi oasele! Deodată oboseala va fi o pasăre, te va adăposti pe aripi, te va purta în zbor peste câmp, nu vei simţi, nu vei fi, vei ajunge”.
Împlinirea idilei se petrece, totuşi, cu ocazia unei permisii de 1 Mai, când Laguna devine „în modul cel mai firesc pentru ea, părând că doreşte asta de mai multă vreme, părând că o doreşte exact în felul în care se petrecea”, amanta lui. Simte că iubita sa îi „fură” în acea clipă tot ceea ce dorise şi visase să se întâmple între ei în orele pustii ale cazărmii, ale câmpului ars de soare.
Eroul nostru îşi dă seama că femeia de lângă el este o fiinţă destul de complexă. Au loc discuţii, în aparenţă, fără sens. Întrebări de genul: Mă iubeşti? Cum ştii? Cum îţi dai seama că mă iubeşti? Ce simţi? Ce te face să fii atât de sigur (că mă iubeşti) ?, despre care, crede bărbatul, „Numai o femeie e în stare să inventeze aşa ceva”.
La răspunsurile lui, simple, de altfel, cum ar fi: „Nu ştiu dacă simt ceva anume. Poate simt, şi nu-mi dau seama. Poate nu simt. Însă ştiu că te iubesc. Atât nu ajunge? ”. Laguna răspunde decât cu o privire, din care el dacă bănuia ceva din cele ce gândea femeia: „Cum Dumnezeu să ajungă? Ce ştii tu, caraghiosule, copil fără minte, pui cu aripile necrescute, ce ştii tu de nevoia imensă, îngrozitoare, de mortală şi definitiva nevoie de iubire a unei femei? Ce ştii tu de nebuneştile dovezi pe care le cere ea ca să creadă bărbatului, ca să poată fi liniştită, mulţumită, fericită? Iubirea? Nu, certitudinea, stabilitatea, timpul, infinitul. Numai astfel sexul ei, etern străin şi duşman bărbatului, se va împăca, numai astfel va să se judece aspru, să se condamne necruţător pentru că a căzut în braţele tale!”
Câteva nopţi împreună i-au fost de ajuns personajului central (Of! Dificil de povestit fără ca el să nu aibă un nume), să-şi dea seama că este foarte îndrăgostit de Laguna. „De la dragoste la iubire e un pas, pe care niciodată nu ştii când l-ai trecut”. Îşi dorea să o iubească, visa s-o iubească, simţea teribil nevoia să o iubească. Şi să fie iubit de Laguna. Totuşi se întreabă dacă o iubea cu adevărat.
Suntem, din nou, introduşi în atmosfera cazonă: aplicaţia de final al stagiului, regulamente, instrucţie de front şi tactică, hărţi şi susţinerea examenului pentru obţinerea gradului de sublocotenent în rezervă.
Gata, ţara se putea baza pe o nouă promoţie de ofiţeri de rezervă. Într-un eventual conflict militar cei mai mulţi ofiţeri provin din rândul rezerviştilor. Ei sunt, în situaţie de luptă, temelia armatei. Sunt câteva din cuvintele maiorului Tărtăşescu la despărţire. Un ultim discurs în faţa, de acum, ofiţerilor în haine civile.
Laguna îl aştepta la ieşirea din cazarmă, la volanul unui automobil de lux. Nu-şi vorbesc, nu se sărută, nu se îmbrăţişează. Revin puţin mai târziu, însă, la eternul subiect: „Mă iubeşti?... Nu puteam să-i răspund decât «Te iubesc!». O iubeam. Adică îmi plăcea atât de mult, o voiam atât de mult, îmi era atât de dor de ea încât aceste cuvinte la un loc nu puteau fi descrise prin alte cuvinte”.
Deodată, ascuns cu grijă, printre alte gânduri, am descoperit ceva: „M-a apucat spaima. Şi dacă era mai mult decât atât şi o iubeam cu adevărat?”
Mi-am dat imediat seama care era răspunsul la desele întrebări ale Lagunei privind temeinicia sentimentului de iubire. El, eroul romanului, se temea să o iubească. Cred că aceasta provenea de la bănuiala că nu este femeia unui singur bărbat. De altfel, îi va reproşa manifestarea oarecum enigmatică, lipsa comunicării referitoare la posibila „angajare” a ei în relaţii cu alţi bărbaţi, în trecut sau în prezent.
Sincer, nu-mi mai aduceam aminte cum se termină romanul. Deşi mai aveam de recitit aproape 70 de pagini, am înţeles cum se va încheia idila. Aşa cum se sfârşesc, din păcate, multe dintre idilele închegate pe timpul stagiului militar. Adică trist. Foştii iubiţi se despart. După câteva zile petrecute la Sighişoara - în care stările lor oscilau de la declaraţii ce sunau cel puţin ciudat, dacă nu fals, nelalocul lor, la „înflorire” de emoţie numai la auzul unui cuvânt spus, suav, în ureche; de la absenţa comunicării la tristeţea provocată de lupta pentru perpetuarea speciei dată de nişte broaşte ţestoase - se petrece dezastrul: Laguna, în urma unei convorbiri telefonice, îşi părăseşte iubitul, pentru a reveni la un alt bărbat care ar fi avut nevoie de ea. Oricum, din ultima lor discuţie reiese că nu face asta decât călcându-şi pe suflet, intrigata şi neînţeleasă de egoistul ei iubit.
Revenind la Bucureşti protagonistul romanului se pierde într-o aventură sexuală întâmplătoare, promiscuă şi fără urmare. Pentru ca tristeţea să apese şi mai mult aflăm, dimpreună cu eroul nostru, că bunul său unchi Nicu a murit, murind, odată cu el, şi trecutul.
G.D.S.