Am citit cartea „Aniela” de Henryk Sienkiewicz, cu titlul original „Bez dogmatu”, când aveam 19 ani. Astăzi, după mai bine de 30 de ani, am simţit pentru prima oară nevoia să o recitesc; povestind despre ea mi-am amintit fragmente întregi pe care nu le-am uitat, de altfel, niciodată.

Motto:
“Enfin, tout ce qu’il y a de plus beau au monde – c’est la famme!”
H. Sienkiewicz

Cartea, scrisă în 1891, a apărut la noi în colecţia „Romanul de dragoste”, în 1975, la editura Eminescu.
Deşi pe atunci nu citeam această categorie de cărţi, admiraţia pentru autor (cunoscut mai mult pentru cartea „Quo vadis”, pentru care a şi primit premiul Nobel) m-a determinat să-i cunosc întreaga operă tradusă în ţara noastră.
Mi s-a sugerat să scriu o recenzie despre carte, dar cum am înţeles că doar o persoană de specialitate îşi poate expune comentariile şi critica, voi încerca să povestesc ce a însemnat această lectură pentru viaţa mea.
M-am întrebat mereu cât de influenţată am fost la acea vârstă şi ce am înţeles din această dramă a iubirii interzise; mă întreb şi astăzi, după trecerea anilor şi după ce am recitit romanul; nu am reuşit să găsesc un răspuns.
Povestea de iubire cu final trist pe care ne-o relatează autorul este o analiză pătrunzătoare a atitudinii intelectualului de la sfârşitul secolului al XIX-lea, din societatea poloneză aflată în trecerea ei spre capitalism, care caută răspunsuri la o întrebare tulburătoare pentru toate timpurile: oare sufletul moare o dată cu trupul?
Singurul răspuns valabil, şi atunci dar şi astăzi, este invariabilul „nu ştiu”, pe care personajul principal al romanului şi-l însuşeşte, prevalându-se de acesta pentru a trece prin viaţă fără decizii importante şi fără acţiuni practice. Astfel, filozofând pe tema vieţii şi a morţii, descoperă totuşi că „Omul se zbate în aceasta mare necunoscută, simţind că dacă-ar putea să treacă de o parte sau alta, i-ar fi mai bine şi ar fi mai liniştit.”
Romanul este de fapt jurnalul personajului central, Leon Ploszowski, care îşi povesteşte propria dramă, născută din inadaptabilitatea ce o resimte ca urmare a contradicţiei dintre preceptele religioase primite în copilărie şi studiile ştiinţifice şi filozofice din şcolile renumite ale Romei şi din Metz.
Scutit de grija materială, Leon îşi analizează la rece sentimentul de inutilitate, imposibilitatea de a acţiona, tulburătoarea natură umană în care forţele binelui se întrepătrund cu forţele întunecate ale personalităţii umane, surse ale eşecurilor individului lipsit de idealuri chiar şi în dragoste. Inerţia spiritului, ce aşteaptă doar răspunsuri fără efortul de a le căuta, va fi propriul lui duşman, răpunându-i şansa marii iubiri, limanul la care sufletul lui tânjea: „am moştenit un fel de incapacitate de a da totul din noi. E ca şi cum Dumnezeu ne-ar fi dat arc şi săgeţi, dar ne-ar fi privat de puterea de a încorda arcul şi a azvârli săgeţile”, gândeşte Leon. Sau, cum spune spre sfârşit, considerând lipsa puterii de acţiune ca o boală, „omul de azi e conştient de tot, dar nu ştie să facă faţă la nimic”.
Şi atunci, când am citit prima oară cartea, dar şi acum, cele două personaje principale m-au impresionat profund, dar am trăit mereu sentimente contradictorii, mutându-mi admiraţia de la Leon la Aniela, destinatara unicei lui iubiri adevărate, oscilând între a prefera o atitudine, o anumită structură morală sau cealaltă. Leon, curtat de femei şi cu experienţă bogată în amorul fizic, misogin fără voie, dar atât cât să stea bine unui bărbat, este atras inevitabil de puritatea şi inocenţa Anielei, o adolescentă crescută în spiritul religiei catolice şi a moralei excesive a epocii „victoriene”.
Cu idei preconcepute despre legătura matrimonială doar din perspectiva masculină, simţind că „într-o căsătorie trebuie să-ţi schimbi viaţa în asemenea măsură, să renunţi la atâtea obişnuinţe, comodităţi, plăceri, tabieturi, că poate numai o dragoste adevărată şi mare să merite”, ratează chiar unica iubire pe care o întâlneşte, pierzând şansa de a fi fericit şi de a oferi Anielei fericirea...
Aniela, unul dintre cele mai vii personaje din literatura universală, după părerea multor critici literari, „caldă, vie, plină de atracţie, cu suflet care are mai multe file decât fetele de vârsta ei....” este descrisă de autor în aşa fel, încât cititorul însuşi se poate îndrăgosti de ea.
De o sensibilitate bolnăvicioasă, aproape feminină, după propria descriere, indecis, neobişnuit să treacă la acţiune, Leon îşi ascunde teama de stabilitate şi acceptare a iubirii pe care o trăieşte din ce în ce mai intens sub masca filozofica a unui „epicurian”, afirmând că „omul e ca marea: are flux si reflux”, deci dreptul să aibă şi zile nefaste. Dezertează fără scrupule când simte mrejele iubirii dându-i târcoale, susţinând că nu este făcut pentru căsătorie: „să treci pe planul doi toate ţelurile, toate idealurile, să arzi zilnic ca o torţă pe altarul soţiei, asta-i cam puţin pentru un bărbat. Căsnicia este un act de fantastică voinţă şi încredere în femeie...”
Întreaga poveste este practic lupta lui Leon pentru a recâştiga prin orice mijloace, chiar împotriva voinţei ei, sfidând morala şi legătura sfânta a căsătoriei, pe femeia pe care a înţeles că o iubeşte mai presus de viata însăşi, femeia pierdută definitiv în haturile unei căsătorii de convenienţă, ca urmare a dezertării lui şi abandonării în braţele unei relaţii ruşinoase; o luptă a destinelor, a două concepţii total diferite despre iubire şi căsătorie, o luptă inegală, cu moralitatea catolică a sfârşitului de secol XIX.
Navigând prin hăţişurile nestatorniciei şi a lipsei de încredere în femeie, în general, Leon nu face nici un pas în întâmpinarea singurei iubiri pe care are şansa să o întâlnească, după cum spune singur: „ce am făcut de când am cunoscut-o pe Aniela? Mi-am pus mâinile pe strunele sufletului ei şi am dat concerte pentru încântarea mea. Însă, ceea ce este pentru mine sonata Quasi una fantasia, pentru ea poate fi Quasi un dolore. Da, da! Cânt pe corzile inimii ei de dimineaţa până seara – şi chiar mai mult”.
Căsătoria Anielei cu un bărbat de o calitate inferioară, declanşează în Leon o adevărată fervoare de a o recuceri, de a o lua cu orice preţ înapoi, chiar împotriva voinţei ei, fără să înţeleagă nici o clipa cât de puternic este pentru ea jurământul rostit în faţa altarului. Aniela, fragilă şi delicată, îşi găseşte în credinţa şi educaţia primită puterea de a se opune chiar ei însăşi, tăinuind în cele mai ascunse colţuri ale inimii ei, iubirea pentru Leon, iubire care însă o va măcina cu încetul, rânindu-i delicateţea sufletească şi conştiinţa de sine, până o va coborî în mormânt.
Lupta dusă de Leon pentru iubirea ce îl consumă este împletită cu disperare, cu renunţare, cu remuşcări, cu ură în final. Pe parcursul desfăşurării evenimentelor aproape că pierde contactul cu realitatea trăind din impresii şi din propriile lui dorinţe pe care încearcă să le materializeze. Cel mai mult îşi chinuia, la propriu, chiar obiectul afecţiunii lui, pe Aniela; cu toate că o iubeşte, o cunoaşte foarte puţin, judecând-o mai mult după propriile trăiri, dar şi după propria imagine pe care şi-a creat-o despre femeie în general, fiind totuşi un aventurier. Este uimit total când prietenul lui, fericit în propria căsnicie, îi explică: „...în genere însă, femeia nu-şi înşeală bărbatul şi nu-l trădează, dacă el singur nu-i acela care să-i strice sau să-i calce inima în picioare, dacă n-o dezgustă ori n-o respinge prin micimea lui, prin egoismul lui, prin îngustimea vederilor, prin natura lui meschină şi mizerabilă. Deci trebuie să iubeşti, ca ea să nu se simtă numai femeia ta, ci făptura cea mai scumpă pentru tine, copilul tău, prietenul tău; poart-o la sân, ca să-i fie cald şi atunci poţi fi sigur de ea, atunci cu fiecare an care trece, se va lipi tot mai mult de tine, până când o să vă lipiţi de tot, ca gemenii siamezi. Dacă nu-i dai toate astea, o strici, o dezguşti prin nimicnicia ta – şi se îndepărtează. Te va părăsi de îndată ce mâini mai nobile se vor întinde spre ea, căci trebuie să o facă, are nevoie de căldură şi de consideraţie ca de aerul pe care îl respira”.
Recunoaşte acest adevăr şi acceptă angajamentul luat prin căsătorie, dar doar ca axiome, ele nefiind însă aplicabile când vine vorba despre situaţia lui însuşi, fiind, aşa cum spune, „împotriva căsătoriei lipsite de iubire”. Căutându-şi scuze pentru acţiunile sale şi încercând să demoleze zidul ridicat de Aniela în faţa insistenţelor lui, devine neîndurător, recunoscând: „sunt adeptul meu însumi...Lupt pentru mine, călcând în picioare credinţe şi morală...şi chiar mai mult”; accentuează, susţinând că „în lume nu există decât o singura logica – logica pasiunii - mintea are doar darul de a atrage din când în când atenţia, însă apoi, când caii o rup la goană, se urcă pe capră şi păzeşte ca trăsura să nu se frângă în bucăţi. Inima nu se poate asigura împotriva iubirii, iar iubirea este o stihie, o forţă ca fluxul şi refluxul marii. O femeie îndrăgostită de soţul ei nu-i constrânsă cu porţile iadului, căci jurământul de fidelitate conjugală nu-i decât consimţământul iubirii ei – însă când e numai o obligaţie, atunci primul flux o aruncă pe nisip, ca pe un peste mort”. Merge chiar mai departe cu teoretizarea acţiunilor lui, găsind scuze care – paradoxal – sunt acceptate şi de societate în general: „la drept vorbind, cred că-i unul dintre cele mai ciudate codice care au existat vreodată sub soare. Căci, dacă fur cuiva bani, atunci, conform accepţiunii generale a onoarei, oprobriul cade asupra mea, ca hoţ, în timp ce cel păgubit iese curat din toată afacerea; dacă însă fur nevasta cuiva, atunci eu, hoţul, ies curat, iar ruşinea cade asupra celui păgubit...”
Finalul povestirii este dramatic, moartea Anielei survenind practic în momentul când soarta a hotărât să o elibereze din lanţurile unei căsătorii ratate. Leon este însă singurul care înţelege că boala care o răpune este chinul zilnic la care el însuşi a supus-o, cerându-i insistent să-şi calce mândria, morala, cuvântul în picioare, pentru un surogat de fericire. El însuşi ia hotărârea să o urmeze, spunând: „dacă tu ai murit din cauza acelui <nu ştiu> al meu , cum să mai rămân eu aici şi să trăiesc mai departe?”
Întreg romanul face apologia femeii adevărate şi a iubirii pure, unice şi împărtăşită, dar care nu-şi găseşte împlinirea firească.
De peste 30 de ani trăiesc cu acelaşi sentiment, că iubirea adevărată trebuie să fie, într-un cuplu, din partea ambilor parteneri, având permanent în faţa ochilor nefericirea la care se poate ajunge când se calcă în picioare această sfântă menire a omului pe pământ, de a iubi şi a fi iubit.
Aniela mi-a fost în adolescenţă mentor şi exemplu în a descoperi ce înseamnă să fii feminină cu adevărat.
Deşi acuz de obicei bărbaţii că nu mai au nevoie de feminitatea adevărată şi că nu îşi mai doresc cu adevărat „femeia”, în sufletul meu am ştiut totdeauna că noi, femeile, suntem vinovate ca s-a pierdut pe cărările istoriei această noţiune atât de cântată de poeţi.
Şi totuşi, l-am iubit, cred, mai mult pe Leon. Azi am curajul să mărturisesc asta şi ştiu sigur că sunt înţeleasă de acele femei care ştiu să fie femei, dar care ştiu să şi lupte pentru dreptul de a fi fericite. Cei ce nu înţeleg nu intră în sfera mea de interes. Nu i-am apreciat lenea, sau lipsa puterii de a decide, sau felul lui de a se manifesta: „eu astăzi gândesc una, mâine alta, şovăi, mă rătăcesc, mă contrazic, văd orice lucru altfel de la o zi la alta”, dar am învăţat de la el că am dreptul să lupt pentru a avea iubirea visată.
El m-a învăţat încă din adolescenţă că iubirea are totdeauna un început şi asemenea lui „...n-aş vrea să pierd nimic din emoţiile, din fiorii, din impresiile, din farmecul pe care-l au cuvintele nerostite, privirile întrebătoare, aşteptarea”. Vreau să trăiesc până la capăt povestea de dragoste... Şi tot el mi-a dăruit nefericirea în căutările mele îndelungate, consolându-mă că „dacă viaţa nu ne aduce fericire, cel puţin ne oferă cadrul necesar pentru ea”. M-am identificat cu el în clipa când am înţeles că simt în mine două personalităţi: „Port în mine două fiinţe: actorul şi spectatorul. Adeseori spectatorul nu-i mulţumit de actor, primul începe să-l critice pe al doilea, adesea chiar să-şi bată joc de el. Altă dată însă e o înţelegere deplină între cei doi”.
Leon mi-a dezvăluit un adevăr pe care mulţi dintre noi l-au uitat de mult sau poate că nu l-au ştiut niciodată, că fericirea este o datorie sacra a omului: „sufletul omului e ca o albină, care căuta dulceaţa chiar şi pe florile amare. Cel mai nefericit om şi tot se străduieşte să stoarcă o picătura de bucurie, fie şi din propria lui suferinţă”. Tot de la el am învăţat că vine însă o vreme când o să ne dorim să fi înţeles totul la timpul potrivit, atunci „...când pânzele corăbiei mele nu erau ciuruite ca astăzi?”, dar şi că „cine nu ştie prin sârguinţă să strălucească precum soarele, poate măcar pentru o clipă să strălucească ca un meteorit”.
Acum, după ce am recitit cartea, după ce am scris rândurile de mai sus şi după ce mi-am revăzut întreaga viaţă, constat un lucru foarte tulburător pentru mine şi în acelaşi timp dureros.
Am rămas marcată pentru totdeauna de ideea că trebuie să existe dragoste adevărată ”dragostea ce te înconjoară ca un cerc fermecat, te îndatorează, te cucereşte, ţi se vâră în suflet”, că „iubirea adevărată este dorinţă şi aspiraţie”, „...este un izvor atât de imens de fericire, încât şi cea mai întunecată şi tot este întrepătrunsă de raze...”, că suntem datori să ne căutăm şi să găsim sufletul pereche, aşa cum spune Leon: „ este singura femeie din lume, care, în virtutea unor forţe tainice, cu greu explicabile ştiinţific, este menită să mă atragă aşa cum magnetul atrage fierul, să pună stăpânire totală pe mine, să mă lege de ea, să devină scopul meu şi complinirea vieţii mele”. Dar, în acelaşi timp, am aflat şi că iubirea poate aduce nefericire când ai neşansa să treci pe lângă ea şi să ţi-o ia altul înainte. Reflectând la propria-i situaţie, Leon crede că „dragostea pentru soţia altuia dacă e superficială, e o mare josnicie, dacă este reală, e o mare nenorocire, cu atât mai mare, cu cât femeia respectivă merită într-adevăr s-o iubeşti”
Lectura mi-a format convingerea că „femeile cu suflet mic rămân adesea ferme pe poziţie tocmai datorită unei înţelegeri banale şi sentenţioase a virtuţii. Se tem de dragoste, cum se teme băcanul de tulburările de stradă, de război...”
Am înţeles că „virtutea are şi ea culmile şi abisurile ei, iar femeile banal-virtuoase, care vor să aibă viaţa ordonată negustoreşte, nu acceptă dragostea, pentru că este o dimensiune care depăşeşte inimile şi minţile lor”
V-am povestit doar un pic din această fantastică filozofie a iubirii găsite şi pierdute, a vieţii irosite în căutarea fericirii, a cugetărilor unuia dintre cei ce nu au putut să-şi ofere singuri fericire din teamă, îndoială, neîncredere...Romanul trebuie însă citit încet şi cu evlavie pentru cugetările pe care le conţine, trebuie aprofundat şi înţeles ca să putem apoi să ne alegem modelul dorit şi să evităm greşelile. Vă invit să parcurgeţi această lectură, doar pe voi, cei ce simţiţi cu sufletul.
Nu uitaţi niciodată ce a spus Leon, ca să puteţi să învăţaţi de la el să trăiţi: „moartea e un abis, în care deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie sufletul de teamă, jale, disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura mângâiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are nici lumânarea asta în mână, acela pur şi simplu poate să înnebunească la gândul nopţii veşnice”.