Nu sunt un foarte bun utilizator al aparaturii IT şi oricum, ucenicia în acest domeniu am făcut-o cam către finele vârstei a doua. Ce legătură are cu opinia mea despre romanul Elevul Dima dintr-a şaptea? Vă voi lămuri imediat.

„Butonând”, din lipsă de alte preocupări tastatura laptopului meu, am accesat un site cu femei care doresc să… nu mai fie singure, dacă ar fi să mă exprim într-un stil personal. Am selectat „singurătăţile” lor din oraşul în care locuiesc acum, oraş de câmpie, din zona geografica în care se petrece actiunea romanului, care cu greu se urneşte din imobilitatea gândirii, în general, şi, mai ales din cea a moravurilor. Ceea ce m-a şocat pur şi simplu a fost că acele femei, cu vârste între 15 şi 57 ani, răspunzând unor întrebări (aceleaşi pentru toate) din site au consemnat, la rubrica “lecturi preferate”, romanul Elevul Dima dintr-a şaptea de Mihail Drumeş.
Am suspicionat, ca bărbat, repetitivitatea răspunsului de imitaţie din lipsă de imaginaţie sau cultură. Oricum , nu pot scăpa de manifestări misogine, aşa că, mărturisind adevărul jumătate îmi va fi iertat.
Faptul m-a intrigat, şi atât. Întâmplarea a făcut ca să-mi pice în mână un exemplar al respectivului roman, publicat prin strădania celor de la Jurnalul Naţional, care şi-au propus să relanseze „reeditarea titlurilor clasice ale literaturii române”, după cum spunea directorul general al publicaţiei, dl. Marius Tucă.
Aşa am recitit într-un week-end de iunie 2009 romanul sus-menţionat, cu o prefaţă de Marius Chivu. După lectură am fost uimit cât de bine surprinde autorul prefeţei urmarea unui asemenea demers: „Întâlnirile cu cărţile adolescenţei sunt imprevizibile şi cer curaj. Nostalgia întoarcerii, cu ajutorul romanelor dragi, în timpul primelor lecturi tentează în aceeaşi măsură cu care presupune şi un mare risc, cel al dezamăgirii”.
Da, romanul lui Mihail Drumeş, Elevul Dima dintr-a şaptea, este una dintre cărţile adolescenţei. Abia acum am înţeles de ce femeile singure, trecute de vârsta adolescenţei, din site-ul frunzărit de mine, l-au consemnat ca pe o lectură preferată: îşi aminteau de poveştile lor de dragoste, imaginate ori trăite, identificându-se cu personajele cărţii.
Revenind la acţiunea romanului, punctez debutul acesteia: zi de început de şcoală în anul 1913. Tânărul Dima Grigore, pregătit, până atunci în particular la Londra, Bucureşti şi Paris, datorită funcţiei de diplomat a tatălui său, merge pentru prima dată, la vârsta de 17 ani, la o şcoală publică, în clasa a şaptea de liceu (Liceul „Mihai Bravu” din Craiova). Va „gusta” dintr-o frântură de viaţă inedită.
Nu voi relata acţiunea romanului. Las plăcerea cititorului curajos ori curios, după cum au loc lucrurile: reciteşte cartea după ani şi ani sau o ţine în mâini pentru prima dată. Mă voi rezuma la un aspect frapant, din punctul meu de vedere.
Grig face, oarecum, figură aparte acelei vremi. Este cunoscător de limbi străine, citeşte romane franţuzeşti, merge la cinema, ascultă muzică la patefon, joacă şah, ştie box; are bani ceea ce îl face generos, este un băiat precoce, cu stofă de lider, care îl ajută în demersul său cu plănuita expediţie transoceanică şi organizarea unei societăţi pe principii utopice.
Nu are, în schimb, experienţe sentimentale cu fetele. Este „îndrăgostit” de o soprană celebră, numai pentru faptul că a găsit într-o carte, uitată de cineva în tren, fotografia Alinei Barbu, pe care erau aşternute câteva rânduri “cu scris mărunt şi dezordonat de femeie răsfăţată: Dragului meu Grig, pe veci a ta, Alina”. Susţine, chiar, în faţa prietenilor şi a altora, pentru a creşte în ochii lor, că iubirea este reciprocă.
În acelaşi timp este intrigat de „figurile” pe care i le face adolescenta Lotte, fiica văduvei Dona Bianca, în locuinţa căreia îl dusese tatăl său în gazdă.
Ciudat este că am avut sentimentul de deja vu. Am trăit nedumeriri şi dorinţa de a cunoaşte măcar un pic din ce înseamnă dragostea la aceeaşi vârstă cu cea a personajului principal. Părinţii nu discutau despre aşa ceva, şcoala impunea rigori tâmpite, cum au fost liceele sau clasele pe sexe, iar profesorii ocoleau subiectul de parcă unelteau împotriva orânduirii.
Aşa că Grig caută, prin lecturi, să mai facă „niţică lumină“ în capul lui, notând într-un maculator special fraze şi reflecţii despre dragoste. “Mă gândeam întruna la dragoste şi caut în cărţile pe care le citesc să-mi fac o idee despre ea. Vreau să ştiu în ce constă mirajul iubirii şi ce trebuie să faci ca să fii iubit”, este una dintre preocupările lui Grig.
Îşi doreşte ca „dragostea pe care o chemi... să vină cu toată forţa”, cu singura condiţie ca acest sentiment să-i fie împărtăşit. Anatolle France îl încurcă însă. „El susţine că iubirea trăieşte din dorinţă şi se hrăneşte cu minciuni. Nu se iubesc cu adevărat decât aceia care nu se cunosc încă”. De aici tot felul de nedumeriri: “Îndrăgostiţii trebuie să se mintă unul pe altul? E de necrezut! Şi apoi, dacă nu se cunosc, cum să se iubească”.
Sper că l-am incitat pe viitorul cititor, pentru că ceea ce am prezentat este doar o picătură din oceanul sentimentelor şi trăirilor elevului Dima. Lectura vă va satisface prin romantismul şi ritmul alert al povestirii, personajele vii şi plăcute, dialogurile colorate şi cu umor, atmosfera de pensiune. Nu ca acum, tinerii au pudori dar şi curaj, fac declaraţii pătimaşe, pasionale, pronunţă jurăminte de viaţă şi moarte, sunt naivi şi idealişti, impetuoşi şi impertinenţi, sunt capabili de sinucidere, uneori, pentru crezul lor.
Ceva din atmosfera şi moravurile secolului al XIX-lea…
G.D.S.