Romanul ce se incadreaza in genul fictiune m-a captivat de la inceput. Autorul ne spune o poveste care se deruleaza halucinanat, fantezist, suculent si totusi cu un picior in realitatea de langa noi.

Actiunea se desfasoara intr-un orasel de munte unde sunt descoperite intimplator ramasite de schelete umane (oase si oscioare) pentru care se porneste o intreaga actiune de identificare. In jurul dilemei, ar fi ramasitele unui vestigiu antic sau o groapa comuna din timpul perioadei comuniste, se tese toata actiunea.

Pentru a scrie povestea autorul utilizeaza o problematica foarte variata de la politica actuala locala si internationala, iubirea fara granite, religie si pana la istorie si la banalitatea vietii de zi cu zi. Povesti despre nou si vechi se succed cu repeziciune si intr-o oarecare logica.

Admirabile sunt istorisirile despre unele dintre personaje, Lady Embury, tanti Paulina, Onufrie, arheologul chinuit de crize de ulcer, fotograful si dromaderul castrat Aladin. Sosirea antropologilor argentinieni, experti in indentificari legate de gropile comune creaza posibilitatea unei incursiuni in istoria Argentinei cu referiri la victoria echipei noastre nationale de fotbal in 1994.

Povestea gropii commune este scrisa cu mult umor si dinamic astfel incat cititorul, chiar daca a mai pierdut din sirul povestirii, nu se plictiseste si poate reveni cu usurinta de unde a plecat. Am citit cartea cu mare placere si cand am ajuns la ultima pagina mi-a parut rau ca s-a terminat.